Colega noastra, tanar ramnicean ca noi toti, Marina Ciocirlan, ne povesteste cum a vazut ea marea Britanie si modul in care a perceput proiectul la care a luat parte alaturi de Pr. Stefan Andrei, reprezentand impreuna ATCE-SR. Le multumim pentru motivatia cu care s-au implicat in pregatirea pentru proiect si pentru feedback-ul pozitiv cu care au revenit acasa.  Sa citim ce ne relateaza si sa ne facem planuri sa ajungem si noi sa invatam lucruri noi si sa descoperim oameni si culturi asa cum a avut ea ocazia :). Putem aplica la urmatorul proiect in UK sau chiar in Turcia aici. 

Asa cum a spus si domnul Andrei Stefan , a fost un proiect minunat,

ce ne-a ajutat sa descoperim o lume cu totul noua .

Foarte interesant a fost modul in care am inceput cu totii sa comunicam. La inceput, ne-au fost puse 3 intrebari : Cu ce vrem sa ramanem in urma acestui proiect, ce avem si ce dorim sa oferim proiectului si care este cea mai mare teama a noastra in legatura cu el . Mi s-a parut o idee foarte buna, fiindca, practic, am descoperit o reala evolutie in ceea ce ma priveste , mi-am putut pune amprenta asupra proiectului.

Odata cu aceste intrebari , lucrand in echipe ,am gasit 10 reguli pe care le-am dezbatut pe parcursul proiectului , spre a le duce la realizare, pentru a pleca din UK altfel decat am venit, cu mai multe cunostinte in domeniul incluziunii ,cu noi ganduri de proiecte, cu mai multi prieteni.

In prima parte a celei de-a doua zile , am vorbit fiecare despre un lucru care ne reprezinta. Acesta a fost unul din momentele foarte comice pentru ca am descoperit „ascunzisurile” multora dintre cei care atunci mi-au fost colegi iar in urma proiectului mi-au devenit prieteni. Aceasta chiar este o modalitate prin care poti descoperi abilitatile, afinitatile, hobbiurile si de ce nu ,calitatile unor oameni.

Usor, usor, am inceput sa vorbim despre incluziune. La inceput ,am avut liber arbitru sa vorbim despre ce credem noi ca inseamna incluziunea, ce presupune aceasta si cam la ce nivel este in tara noastra. Am fost surprinsa sa vad cat de vast este acest domeniu.

Am pornit de la 0, am descoperit motive nu chiar plauzibile pentru care oamnenii sunt exclusi si totodata, motivele pentru care ar trebui inclusi. Trainnerii de la Momentum ne-au aratat o parte din activitatile pe care le-au desfasurat cu tinerii cu disabilitati. La ei in tara a fost un fenomen ceea ce au reusit acesti copii.Li s-au pus niste camere in mana si li s-a spus sa vorbeasca despre cat de fericiti sunt ei , sa se simta bine si sa se gandeasca ca pot ajuta o multime de oameni prin ce fac ei, sa se simta utili societatii din care fac parte. Si, fara nici o scolarizare, nimic, au facut un film, care se numeste „the S factor” . Minunat…

Am vazut in film,  un copil cu dizabilitati fizice si psihice spunand ca el nu se simte exclus pentru ca are o dizabilitate ci se simte mandru dat fiindca are o multime de  abilitati. Acest film a avut un real succes , un mare impact asupra oamenilor care nici macar nu voiau sa auda de incluziune. Au strans foarte multi bani si se pare ca acest fenomen continua, ceea ce e uimitor.

        In acest proiect am avut onoarea sa il cunosc pe Andrew Hadley, fondatorul a multe centre pentru oamenii defavorizati,  un om minunat, asa cum a spus si domnul Andrei Stefan. El ne-a explicat cum trebuie sa ne comportam cu ei si cat de important este ceea ce conteaza pentru ei, sa invatam sa ii ascultam , sa aflam ce ii face sa se simta fericiti sau confuzi.. ce le creeaza probleme. La inceput a fost foarte greu fiindca faceau pasi foarte mici, insa pentru acest domn nu era atat de importanta destinatia pe cat era drumul in sine si de aceea rezultatul a fost unul surprinzator. Ne-a explicat ca toti acesti copii sunt fericiti cu lucruri marunte, ca fiecare dintre ei reprezinta o carte noua si nu exista nici un expert printre profesori.  Acolo, toti sunt in stadiul de invatare.  Acum, aceste centre au un numar destul de mare de copii , spun eu si sunt impartite pe varste. Spre exemplu la centru la care am fost , erau 90 de copii si 80 de profesori. Un numar impresionant de profesori.

Apoi , in alta zi am cunoscut copii din colegiul la care am fost cazati : „ DoncasterCollege for the deaf ”. Am aflat ca in tara lor exista 9 milioane de oameni surzi dintre care 8,3 nu sunt complet surzi dar au deficiente in aceasta privinta. Am cunoscut doua fete de varsta mea care ne-au invatat impreuna cu profesorul lor limbajul semnelor, cum sa citim pe buzele altor oameni, asa cum fac ei, si ne-au raspuns curiozitatilor noastre vis-à-vis de deficienta lor. Ei, fata de noi, nu considera ca au o dizabilitate, pentru ca ,practic, nu stiu ce inseamna sa auzi.

Am ales sa vorbesc despre toate acestea pentru ca mie mi s-a parut de luat in considere tot ce fac britanicii pentru persoanele cu dizabilitati. Mi-a fost greu sa vorbesc despre cum sunt tratati oamenii cu astfel de probleme in tara noastra, la ce nivel este incluziunea la noi.. nici nu putem discuta despre asa ceva. Consider ca doar prin aceasta educatie, cea non-formala putem sa ii integram si pe altii in societatiea din care noi facem parte. Mi se pare de admirat totodata faptul ca ei nu se gandesc la aceste persoane doar de Craciun sau de Paste , ci o fac mereu. Cand au ocazia sa faca un proiect, sa dezvolte un proiect, sa gaseasca oameni dornici sa munceasca, activi, dedicati, prima categorie la care se gandesc este aceasta, a lor, a celor exclusi de noi , de societate . Si au mare dreptate, pentru ca intr-adevar, acesti copii ar putea face multe daca li s-ar da ocazia,daca ar fi luati in seama , daca ar fi ascultati, macar.

Sunt tare fericita ca am avut ocazia sa particit la acest proiect, sa pot impartasi si altora din impresii mele si poate cu ocazia aceasta si in orasul nostru , in Ramnicu Sarat se vor dezvolva proiecte pe tema incluziunii. Sunt sigura ca multi dintre reprezentantii asociatiei noastre sunt dornici sa dezvolte astfel de proiecte. Abia astept ! Va multumesc ca mi-ati dat ocazia sa descopar toate aceste lucruri.

Marina Ciocirlan