Şii… am câştigat!

Asta era pe buzele românilor care au urmărit turneul de la Doha. Simona Halep a reuşit să câştige unul dintre cele mai importante turnee WTA. În sfârşit ne bucurăm că suntem români, nu mai aruncăm scuze penibile tipice mentalităţii noastre “Aşa a fost să fie” şi nu mai ajungem la concluzia că “am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna”.

(A) românca a câştigat, însă nu un meci, un turneu sau un popor care o iubeşte, pentru că asta avea deja, ci a câştigat un loc înalt în memoria noastră, în care penibilul, speranţele irosite, lehamitea şi hazardul şi-au făcut loc până la refuz în percepţia omului despre sportivul român. Aromânii (încă o dată, după Hagi şi mulţi alţii) ne-au dat exemplu că se poate, şi ne-au readus speranţa în tot ceea ce facem.

După câştigarea turneului, Simona a spus că îi place ce face, asta asigurându-i moralul şi încrederea şi că totul a fost “wow”. Dar şi munca ei până aici a fost wow, un copil fără copilărie, care de la 4 ani ţinea racheta, care atunci era cam de aceeaşi înălţime cu ea, în mână, şi arunca acea privire metalică dar caldă asupra mingiei cu care parcă se înţelege. Munca şi-a spus cuvântul, ea a preferat victoria şi munca în locul scuzelor şi a înfrângerii. Şi după înfrângeri nu se scuza ci spune realitatea, ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu da vina pe soartă, pentru că ea şi-a făcut soarta ei.

Jucătoarea vlahă din Constanţa e pe 7 mondial, şi pe un trend ascendent însă nu se duce în bar să sărbătorească, ci se duce pe teren să facă ceea ce îi place, să mai fie “wow” din nou şi din nou, şi să lupte până la ultima minge.

Ea a ales să iasă din tipar şi să impresioneze, noi ce alegem??

 Silviu Troscot