La terminarea celui de-al Doilea Război Mondial aveam şapte ani şi jumătate. Când comuniştii l-au arestat pe tatăl meu, profesor de matematică, aveam unsprezece ani. Mama mea, profesoară de latină, a fost dată afară din învăţământ când mă pregăteam să intru în clasa a IX-a.
La eliberarea tatălui meu după cinci ani de detenţie fără condamnare, dintre care ultimii doi ani la canal, la Capul Midia, eram în clasa a X-a. Înainte de momentul intrării mele în facultate, amândoi părinţii făceau parte din personalul unei uzine din oraş.
Care era una din spaimele majore ale ale acelor ani, tânăr fiind în faţa vieţii? Desigur, cum să-ţi alcătuieşti autobiografia, cum să minimizezi funcţiile deţinute de rudele apropiate, cum să neglijezi unele rude incomode din punctul de vedere al epocii în care trăiam. A rezultat astfel o teamă continuă pentru noi cei tineri de a nu fi descoperiţi ca fiind membri ai unei familii cu antecedente politice din zona partidelor istorice, din zona persoanelor cu funcţii publice înainte de 1945, având rude în străinătate sau care s-au bucurat de o oarecare notorietate socială. Pe parcursul celor patruzeci şi cinci de ani am reuşit astfel să ne izolăm unii de alţii şi iată, familii întregi nu au mai fost capabile să rămână unite prin sentimentul familial.
Îmi aduc aminte de unchiul meu, Radu Chircu. El a început cam prin anii ’70 să reia relaţiile de familie, vizitând-o mai întâi pe mama mea. Ea m-a îndemnat pe mine şi pe soţul meu să-l întâlnim la fostul restaurant „Cina” din Bucureşti, unde, în 23 februarie, avea loc, în fiecare an, reuniunea inginerilor absolvenţi ai Politehnicii din Timişoara. M-a impresionat foarte mult atunci când l-am întâlnit prima oară, alura sa distinsă, calmă, un om înalt, cu mustăţi răsucite. Ne-am întâlnit apoi de mai multe ori şi întotdeauna povestea ceva despre trecutul familiei. Cu multă tristeţe mărturisesc că nu am plecat urechea cu atenţia care ar fi trebuit la istorisirile sale, ba chiar ar fi trebuit să iau note, întrucât eram foarte departe sufleteşte şi în timp de ceea ce povestea. Aşa se face, de exemplu, că după 1990, la o întâlnire a membrilor familiei Cantacuzino, străduindu-mă să aflu ce era cu ramura Râfov a acestei familii despre care apucase să-mi povestească, am găsit pe cineva care mi-a spus: da! Radu, sigur, vino odată să vorbim. N-am mai apucat, persoana a decedat curând după aceea.
Aceasta este cea mai gravă consecinţă a acelor vremuri pe care le-am trăit: am pierdut legăturile de familie! Rudele în vârstă au murit, unele au părăsit ţara, nu mai ştiam unii de alţii. Cât mai trăiau încă, mărturisesc că nu am tratat aşa cum se cuvenea problema relaţiilor de rudenie, nu mi-am fixat reperele arborelui genealogic, iar uneori nici rudele în vârstă nu mai păreau interesate să povestească, lehamitea vremurilor aspre trăite fiind prea mare.
S-a întâmplat însă, după 1990, că am fost trezită la realitate şi am reuşit, într-o măsură mult prea mică, să pătrund în istoria familiei mele. De exemplu, prin vizionarea unui episod din serialul documentar „Memorialul durerii”, l-am văzut şi am aflat câteva amănunte din viaţa fratelui unchiului Radu Chircu, Menelas.
Recent am vorbit la telefon cu o rudă stabilită în Germania, descoperită tot după 1990 şi care mi-a povestit: „Am fost la Râmnicu Sărat pe când aveam 14 ani. Ce m-a inpresionat cel mai mult a fost că pereţii casei fraţilor Chircu erau tapetaţi cu tablouri de Nicolae Grigorescu. Păcat că alţii s-au înfruptat cu unele din ele.”
Menelas Chircu senior din Râmnicu Sărat era căsătorit cu o verişoară a bunicii mele din partea mamei, din familia Negulescu, ce a dat unul din foştii prefecţi de Prahova. Am aflat mai apoi, în anii ’90, cu ajutorul unor cunoscuţi, că Menelas Chircu senior a fost deputat în două legislaturi, din partea Partidului Conservator, înainte de Primul Război Mondial. Ce aflasem însă înainte de ’90 chiar de la Radu Chircu, unul din cei doi fii ai lui Menelas Chircu, a fost despre Asociaţia de jocuri naţionale „Chindia”. Înfiinţată încă în 1912, această asociaţie a menţinut vie tradiţia românească a jocului şi costumului naţional şi a activat până la cel de-al Doilea Război Mondial. Atât Radu, cât şi Menelas jr., cei doi fii, erau şi ei, în tinereţe, membri ai echipei de dansuri.
Menelas Chircu senior a rămas cunoscut şi prin prietenia ce a arătat-o şi a primit-o din partea unor nume mari ale culturii române: pictorul Nicolae Grigorescu, poeţii Alexandru Vlahuţă şi George Topârceanu, scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Un episod interesant pe care l-am aflat a fost legat de strădania sa de a instala în oraşul de pe Râmnic o statuie a poetului Vlahuţă. Se pare că orice iniţiativă are parte de piedici, în orice perioadă. Şi atunci, în 1921, la mai puţin de doi ani de la moartea poetului, a fost nevoie de o strategie pentru strângerea fondurilor necesare, pentru alegerea sculptorului, astfel că bustul a fost dezvelit abia în 1937.
Aceste câteva mărturii ce au răzbătut prin ani doresc să le împărtăşesc cititorilor mai tineri, odată cu tristeţea mărturisită deja pentru prea puţinele relaţii pe care le-am păstrat cu familia, atitudine ce a avut la bază teama. Acum, cred că e important să fie cunoscut desigur, mai ales de concetăţenii săi, ce au reprezentat Menelas Chircu şi familia sa în Râmnicu Sărat. Este util să nu fie date uitării personalităţile care au lăsat urme durabile în oraş, modelul lor de om, apropiat aşa de frumos de cultura românească.

Simina Dragomirescu