Valahi este un “exonim”, adică o denumire străină dată de alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii,aromânii, meglenoromânii și istoromanii. Această denumire a fost preluată în limba română sub forma Vlahi, devenind și un “endonim” la Meglenoromâni sub forma Vlași. După crearea statului modern român acest termen devine denumirea preponderentă a aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor, pentru a-i deosebi de Români. Totodată, în domeniul istoriei, denumirea de « Valahi » este încă adesea folosită în limbile străine (Wallachians, Walachen, Olahok, Volohii, Valaques…) pentru a-i desemna pe Români înaintea apariției statului modern român., în timp ce pentru romanicii sud-dunăreni se folosesc alte denumiri (Vlachs, Aromunen sau Zinzaren, Vlachok, Vlahii…) cu exceptia unor limbi în care cuvântul este același (Valaques în franceză).

           Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia sau mai savant și recent Valahia (după denumirea folosită în multiple limbi străine: Walachei, Wallachia, Valachie…) este un stat apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia inclusiv  în sud de Dunăre de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră Locuitorii săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. În zilele noastre, denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne, dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.

Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca stat la data de 5 februarie  1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu această țară pentru a forma bazele României moderne.

O parte a teritoriului Țării Românești făcuse parte din Imperiul Roman între 105 și 271, și apoi temporar în timpul lui Constantin cel Mare. După retragerea romană, goții au creat un puternic stat atestat printre altele de Cultura Cerneahov. În zona curburii Carpaților s-a descoperit un important tezaur ce atestă venirea lor din zona Uralilor. Atât goții, cât și alte popoare migratoare ce le-au urmat, au găsit aici o populație destul de rarefiată, dar statornică, în proces intens de romanizare, cu care au coexistat și pe care nu au reușit să o asimileze.

Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menționată în izvoarele bizantine, bulgărești, maghiare și slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi și conduse de cnezi (mici feudali) și voievozi (lideri militari cu autoritate ce cuprindea multiple cnezate), atât la sud și est de Carpați, cât și în interiorul arcului carpatic. Teritoriul Țării Românești era la acea vreme parte a celui de al Doilea Țarat Bulgar, stat cu o importantă componentă românească, dat fiind că în unele documente țarii bulgari (cum ar fi Caloian) sunt denumiți „împărați ai vlahilor și bulgarilor”, și în același timp strâns asociat din punct de vedere cultural cu Imperiul Bizantin. La nord-vest, Transilvania fusese cucerită încă din secolele anterioare de Regatul Ungariei, care a construit întărituri de apărare pe linia Carpaților. Marea invazie mongolă din 1241 a declanșat o serie e evenimente ce aveau să ducă la formarea Țării Românești. În primul rând, ea a slăbit semnificativ atât țaratul bulgar cât și principalul său rival, Ungaria. Ungaria a cucerit de la acesta Belgradul și Oltenia (ultima organizată ulterior sub numele de Banatul de Severin). Muntenia a ieșit și ea de sub autoritatea țarului de la Târnovo, fiind dominată de mici feudali ce plăteau tribut mongolilor sau erau vasale regelui maghiar. Totuși, Ungaria nu a avut suficientă forță încât să-și extindă ferm autoritatea până laMarea Neagră, limitându-se să aducă alături de secui, pentru întărirea frontierei carpatice, și imigranți din Sfântul Imperiu Roman, denumiți sași.

Ungaria nu reușea să controleze bine nici acest banat de Severin, astfel că regele maghiar Bela al IV-lea a încercat să aducă în zonă pe Cavalerii Ioaniți. Diploma acordată la 2 iunie 1247 acestora, cunoscută ca Diploma Ioaniților, menționează că pe teritoriul viitoarei Țări Românești existau cel puțin patru formațiuni: voievodatele lui Ioan și Farcaș,Seneslau și Litovoi. Litovoi și fratele sau Bărbat s-au luptat cu trupele maghiare la 1285. În urma acestor lupte Litovoi a murit, iar Bărbat a fost luat prizonier. El s-a răscumpărat și s-a întors la conducere, încetând însă rebeliunea împotriva suzeranului maghiar.

În opinia mea cultura stramosilor noştri poate fi ocrotita si transmisă doar de viitoarea generatie , din aceasta cauza ar trebuii ca in scoli să se studieze cu mai multa intensitate istoria noastră ,respectiv a vlahilor ,de asemenea tradițiile ar trebuii să fie păstrate și transmise din generatie în generație pentru a nu se pierde valoarea acestora în negura timpului .

Pentru a nu se pierde valoarea inestimabilă a culturii si tradițiilor ar trebuii ca noi tinerii sa fim atrași de aceste ,în sensul ca am putea avea cursuri la care sa învătam si sa practicăm ceea ce faceau ei sau să se organizeze excurisii sau tabere cu caracter cultural si istoric unde noi am îmbina plăcerea cu îmbogatirea cunoștințelor. Consider ca aceste măsuri sunt necesare pentru a nu ne pierde tradițiile in plin proces de globalizare.

Ghiocel Camelia